Poemul XX

Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea asta.

 

Să scriu, de pildă: "noaptea-i înstelată  şi tremură sub gheaţă, în depărtare, aştri."

Vântul nopţii se roteşte prin ceruri şi cântă. 

 

Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea asta.

Da, am iubit-o şi, uneori, şi ea m-a iubit.

În nopţi precum aceasta am avut-o în braţele mele.

Şi sub cerul fără margini am sărutat-o de atâtea ori.

Ea m-a iubit şi, uneori, şi eu am iubit-o.

Cum să nu fi iubit nemişcarea marilor săi ochi!

S-ascult imensa noapte, mai imensă fără de ea.

Şi versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.

Ce importanţă are că dragostea mea n-o mai poate păstra?

Noaptea e plină cu stele şi eu sunt fără ea.

 Aceasta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.

Cu această pierdere sufletul meu nu se poate-mpăca.

Ca şi când ar dori s-o apropie, ochii mei o caută.

Inima mea o caută şi ea nu e cu mine.

Aceeaşi noapte leagănă aceiaşi arbori.

numai noi, cei de-atunci, nu mai suntem aceiaşi.

N-o mai iubesc, e adevărat, dar cât am iubit-o!

E atât de scurtă dragostea şi-atât de lungă uitarea!

Pentru că în nopţi ca aceasta am avut-o în braţele mele,

Cu această pierdere sufletul meu nu se poate-mpăca.

Chiar dacă aceasta e ultima durere din pricina ei

şi-acestea ultimele versuri pe care le mai scriu.

P. Neruda