La tv Vadim Tudor tinea un discurs despre istorie si parea o enciclopedie fara final. Eu eram uimita de cate stie omul ala.
La un moment dat:
El: Alexandra, drumul pe care Vadim merge eu ma intorc obosit!
Am ras. Rad si acum! (:
17 aprilie 2014
I love my job! - O alta Io
Pe principiul cine se trezeste de dimineata e somnoros toata ziua...
Azi la 9 sun la sefa:
Eu: Buna, Andreea sunt! In legatura cu clientul x te-am sunat!
Ea: Mie mi se pare ca ai voce de Alexandra, dar daca tu spui ca esti Andreea ...
Eu: La naiba!
Who is Andreea?!!!
15 aprilie 2014
Cartea de pe noptiera: Splendida cetate a celor o mie de sori
O colega de servici in urma cu ceva timp ma suna sa-i fac rost de cartea "Splendida cetate a celor o mie de sori", de Khaled Hosseini. I-am cumparat-o si am rasfoit-o doar asa un pic fara a citi niciun paragraf din ea. Mi-a ramas in minte poza de pe coperta si atat.
O sun acum cateva zile si ii spun ca mi-as dori sa o citesc si eu. Ma trezesc cu ea in mana si-mi dau seama ca e un bestseller scris intr-un stil simplu, fara pretentii si artificii inutile.
Sincer m-am acomodat greu cu cartea si cu actiunea care se desfasoara in Afghanistan, pe fundalul ultimilor treizeci de ani, adica mult razboi. Nu este o carte usoara, dar subiectul e superb, deloc pentru sufletele sensibile. Pe ici pe colo se poate strecura cate o lacrima sau un oftat. Unele pagini le-am trait intens si cred ca nu am respirat citind fraze intregi. Recunosc am plans pe alocuri, pentru ca e genul de carte care te tulbura si te revolta. Poate pentru ca nu inteleg lumea lor si cu siguranta nu o sa o inteleg vreodata.
Destinele a doua femei care la un monent dat se impletesc in Kabul. O prietenie pana la sacrificiu. O poveste de dragoste deloc romantata. Povestea de dragoste surprinsa m-a fermecat si m-a facut sa visez cu
ochii deschisi la emotia sunetului vocii baiatului pe care il iubesti, a
senzatiei pe care o ai atunci cand se afla in preajma ta, a jocurilor
care treptat se transforma in realitate.
Nu zic mai multe pentru ca ar fii pacat sa va stric placerea de o citi.
Cartea o recomand. Pentru ca, in ciuda cruzimii pe care o gasesti in paginile ei, are ceva demn. Are o forta interioara greu de crezut, ceva greu de gasit printre bombe si torturi.
13 aprilie 2014
Teatru: Asteptandu-l pe Godot
“Asteptandu-l pe Godot” apartine teatrului absurdului, deoarece in spectacol se regasesc anumite
simbouri: singuratatea, nesiguranta, frica, nevoia de comunicare, de
aprtenenta la un grup social, de grija fata de celalat, de regrete, de
invidie, de constinciozitate.
Cine este acest Godot?
Godot, in opinia criticii,vine de la Dumnezeu: Got plus sufixul -ot,
sufix in franceza populara. Aceasta dimensiune metafizica creeaza in
piesa urmatoarea interpretare: cele 2 personaje asteapta o figura
transcedentala pentru a le salva, dar aceasta nu vine deloc.
Beckett refuza aceasta interpretare si precizeaza ca s-a gandit la termenul de : “godillot, godasse”, adica de picior, in franceza.
Scriitorul irlandez, intr-o scrisoare adresata unui prieten,nici macar nu stie cine e acest Godot, daca exista… .
Beckett refuza aceasta interpretare si precizeaza ca s-a gandit la termenul de : “godillot, godasse”, adica de picior, in franceza.
Scriitorul irlandez, intr-o scrisoare adresata unui prieten,nici macar nu stie cine e acest Godot, daca exista… .
Practic nimic nu se intampla intre cele doua acte. Piesa nu este coplesitoare, insa va impresiona cu siguranta.
Mergeti la teatru!
„Aşteptându-l pe Godot” nu este o piesă cu teză, nu aduce vreo morală pe care să o impună spectatorului, nu ascunde înlăuntrul ei vreo speranţă anume. Pentru a înţelege o asemenea piesă, trebuie să vezi în ea imensitatea lumii redusă la dimensiunile propriului tău spirit, iar în cei doi vagabonzi, o umanitate perpetuu ambivalentă.
Beckett are grijă să nu ne pună la dispoziţie cheia evenimentelor pe care o căutăm permanent şi îşi demonstrează ingeniozitatea tehnică jucîndu-se cu aşteptările noastre. „Aşteptându-l pe Godot” are puterea unei adaptabilităţi infinite. Piesa vorbeşte despre sentimente şi emoţii rămase până acum neexprimate, dar pe care, cu Beckett ca ghid, le putem recunoaşte ca ale noastre... Asteptarea lui Godot – o invocare, un reflex, un paravan...
„Mereu pe muchie de cutit între dialogul real şi alunecările în ireal, în iraţional, în virtual, în vis. Piesa lui Beckett are în spectacol un tip de montaj cinematografic. Un traseu din timpi scurţi, sacadaţi, care marchează mult mai evident devierile spre ficţiune, spre imaginaţia celor doi. Spre pendularea halucinantă între esenţe şi aparenţe.”
(Marina Constantinescu)
11 aprilie 2014
Teatru: Nora
Intri in scena si gasesti personajele acolo. Pe un ecran mare ruleaza personajele care vorbesc sincer despre relatii, casnicie ... iubire.
Mi-a dat de gandit intrebarea: Ce ai face daca iubitul/a te-ar insela? Ai ierta?
Asa m-am pierdut printre ganduri si m-am amintit - Pentru a fii o regina nu e suficient sa-l imbratisezi pe rege!
... si te gandesti ca Nora e doar un personaj cu doua fete!
Jocul personajelor care niciodata nu se ating si vorbesc numai cu fata spre public face ca totul sa fie superficial. Muzica e cea care anima si te face sa simti jocul.
Un spectacol simplu si usor.
Mergeti la teatru!
de Henrik Ibsen (adaptare de Anamaria Enescu şi Radu Alexandru Nica)
REGIA: Radu-Alexandru Nica;
DECORUL: Carmencita Brojboiu; COSTUME: Ioana Popescu; COREGRAFIA:
Florin Fieroiu, Hugo Wolf; ADAPTARE: de Anamaria Enescu şi Radu
Alexandru Nica; DISTRIBUŢIA: Diana Fufezan, Ofelia Popii, Adrian Matioc,
Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Alexia Mara Baciu
"Personaje cu ipocrizii şi dedesubturi, cu o poftă nemăsurată de putere, mai ales asupra celui din preajmă, cu o atentă "manageriere" a farmecelor şi instrumentelor de seducţie. Ibsen în carne şi oase. În plus, ruperi frenetice de ritm, dilatare temporală urmată de intermezzo-uri de un paroxism sacadat. Iar peste toate, tronează o temă-nucleu: o ireversibilă şi fără de speranţă lipsă de comunicare. Radu Alexandru Nica se foloseşte de o plasticitate extremă şi forţă de sugestie a mişcărilor niciodată întâlnite ale celor doi parteneri pentru a "încarna" limitele dureroase ale comunicării. Personajele vorbesc, întind mâna să se atingă, dar mâinile nu se ating, iar privirea nici gând să li se întâlnească. Perspectiva e de o stranie picturalitate, corpurile lor sunt foarte aproape, doar că plasate pe traiecte diferite. Întâlnirea, într-un minim punct al adevărului, e ratată matematic."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)