“Asteptandu-l pe Godot” apartine teatrului absurdului, deoarece in spectacol se regasesc anumite
simbouri: singuratatea, nesiguranta, frica, nevoia de comunicare, de
aprtenenta la un grup social, de grija fata de celalat, de regrete, de
invidie, de constinciozitate.
Cine este acest Godot?
Godot, in opinia criticii,vine de la Dumnezeu: Got plus sufixul -ot,
sufix in franceza populara. Aceasta dimensiune metafizica creeaza in
piesa urmatoarea interpretare: cele 2 personaje asteapta o figura
transcedentala pentru a le salva, dar aceasta nu vine deloc.
Beckett refuza aceasta interpretare si precizeaza ca s-a gandit la termenul de : “godillot, godasse”, adica de picior, in franceza.
Scriitorul irlandez, intr-o scrisoare adresata unui prieten,nici macar nu stie cine e acest Godot, daca exista… .
Beckett refuza aceasta interpretare si precizeaza ca s-a gandit la termenul de : “godillot, godasse”, adica de picior, in franceza.
Scriitorul irlandez, intr-o scrisoare adresata unui prieten,nici macar nu stie cine e acest Godot, daca exista… .
Practic nimic nu se intampla intre cele doua acte. Piesa nu este coplesitoare, insa va impresiona cu siguranta.
Mergeti la teatru!
„Aşteptându-l pe Godot” nu este o piesă cu teză, nu aduce vreo morală pe care să o impună spectatorului, nu ascunde înlăuntrul ei vreo speranţă anume. Pentru a înţelege o asemenea piesă, trebuie să vezi în ea imensitatea lumii redusă la dimensiunile propriului tău spirit, iar în cei doi vagabonzi, o umanitate perpetuu ambivalentă.
Beckett are grijă să nu ne pună la dispoziţie cheia evenimentelor pe care o căutăm permanent şi îşi demonstrează ingeniozitatea tehnică jucîndu-se cu aşteptările noastre. „Aşteptându-l pe Godot” are puterea unei adaptabilităţi infinite. Piesa vorbeşte despre sentimente şi emoţii rămase până acum neexprimate, dar pe care, cu Beckett ca ghid, le putem recunoaşte ca ale noastre... Asteptarea lui Godot – o invocare, un reflex, un paravan...
„Mereu pe muchie de cutit între dialogul real şi alunecările în ireal, în iraţional, în virtual, în vis. Piesa lui Beckett are în spectacol un tip de montaj cinematografic. Un traseu din timpi scurţi, sacadaţi, care marchează mult mai evident devierile spre ficţiune, spre imaginaţia celor doi. Spre pendularea halucinantă între esenţe şi aparenţe.”
(Marina Constantinescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu