Zilele astea am avut timp sa ma gandesc mult la mine. Am analizat
situatia si mi-am dat seama ca nu mai am timp de pierdut aiurea. In
timpul saptamanii ma trezesc si ma duc la lucru, unde zambesc zilnic
la sute de persoane necunoscute, incerc sa le rezolv la toti toate
problemele, dar uit de ale mele. Am cunoscut oameni si oameni. Rai si
buni, frumosi si urati, seriosi si ipocriti. Am observat ca desi sunt o persoana foarte sociabila si
carismatica am foarte putini prieteni. Constat, zilnic, ca sunt un
om care place si, nu stiu daca asta e un lucru bun, dar mi-a crescut
inrederea in mine. Imi place sa filtrez si sa intimidez barbatii, am
o placere extraordinara sa-i vad cum se pierd si incep sa se balbaie, dar ma opresc aici. Ma enerveaza barbatii prea insistenti, nu-mi dau deloc ocazia sa fiu si eu draguta. Momentan ma gandesc ca
ar fi atat de frumos sa am o relatie, dar in acelasi timp ma
sperie idee asta. Ma seperie gandul de un nou inceput, care se
sfarseste brusc.
Ma enerveaza la maxim cand aud – sa lasam timpul sa decida. Noi decidem cum petrecem timpul si nu timpul e stapanul nostru. E atat de ciudat cum, in timp, oamenii pe care i-ai iubit iti devin, nu straini, ci cunoscuti despre care nu mai stii nimic. Ciudata e inima, ciudat e si creierul uman. Am impresia ca daca ar lucra in acelasi timp ar face o echipa tare buna. La mine, inima se incapataneaza sa faca doar ce vrea ea. Am luat atitudine!
hit me b-)
RăspundețiȘtergere